”Am 28 de ani și sunt căsătorit de 2 ani cu soția mea care are tot 28 de ani. Am decis, atunci când ne-am căsătorit, că nu ne dorim copii. Am o soră de 11 ani pentru care sunt mai degrabă o figură paternală, decât un frate, pentru că datorită diferenței de vârstă dintre noi, am contribuit foarte mult la educația ei.
Aveam 17 ani când ea a venit pe lume, eram deja trecut de perioada dificilă a adolescenței și din momentul în care am luat-o în brațe am iubit-o cu tot sufletul meu. O ador, este minunată și nu îmi imaginez viața fără ea. Și ea este atașată de mine, am făcut și facem multe lucruri împreună. Mergem în fiecare week-end în drumeții, pentru că ne place să descoperim natura. Iubim amândoi baschetul. Din păcate, mama noastră a decedat pe când ea avea 5 ani și, deși eu am plecat de acasă, și ea a rămas numai cu tatăl meu, eu am contribuit și mai mult la educația ei. De multe ori eu o luam de la școală, o ajutam la teme. Stau foarte aproape de casa părintească și eram omniprezent. Apoi a apărut iubita mea, care m-a depărtat de tata și de sora mea și, îndrăgostit fiind până peste cap de ea, am convenit că nu vom face copii.
Însă vorbim aici de o chestiune de viață și de moarte, de un caz excepțional și stau și mă întreb, soția mea, știind cât este de importantă sora mea pentru mine, dacă m-ar iubi așa cum zice ea, nu ar accepta că este parte din familie și că familia este pe primul loc? Ne-am certat în ultimele zile rău de tot și a ajuns să mă amenințe că divorțează dacă fac vreun pas spre adopție. Nu știu ce să fac. Nu vreau să îmi pierd soția, dar uneori sunt cinic și mă gândesc că alte soții mai găsesc, altă soră nu. Ieri am vorbit cu avocatul să mergem mai departe cu adopția. Nu știu cum să îi spun soției de asta. Ce să fac?”
