Mama mă stresase cu gânduri de căsătorie încă de când aveam optsprezece ani. Viața ei personală nu mergea bine, nu era căsătorită de mult timp, iar din cauza tatălui meu făcusem datorii, de aceea spera să întâlnesc un băiat drăguț. Dar, din păcate, nu a fost să fie așa. Nu eram interesată în mod deosebit de găsirea unui soț, iar băieții care încercau să mă curteze, nu-mi plăceau deloc.
Pe mama o deranja foarte tare faptul că aveam douăzeci și cinci de ani, eram singură și fără copii, în timp ce prietenele și fostele mele colege de clasă erau de mult timp căsătorite și aveau copii în brațe. Dar aveam o slujbă stabilă și un venit mare.
Discuțiile și încercările constante ale mamei mele de a mă face de rușine pentru că eram singură și chiar fără copil m-au încurajat să adopt un băiat de patru ani. Mă gândeam de mult timp la asta, dar speram să o fac mai târziu, când voi avea propria mea familie.
Mama mea a fost șocată de ceea ce am făcut. Ea credea că băiatul era copilul unui străin și nu înțelegea de ce ar trebui să port această povară când încă mă puteam răzgândi.
– Și apoi ce, să-l trimit înapoi la orfelinat? Încă nu ai avut propriul copil și deja îl iei pe al altcuiva! Ce fel de bărbat s-ar uita la tine dacă ar crede că ai avea deja un fiu?
Mama mea s-a înșelat complet. După ce băiatul a intrat în viața mea, am avut primul meu prieten adevărat și m-am căsătorit cu el foarte curând. El avea bani, la fel ca și eu, așa că băiatul nu a avut niciodată nevoie de nimic, dar mama nu a vrut să aibă grijă de el. Nu-i plăcea băiatul, încerca mereu să-i amintească faptul că nu era fiul meu, ci fusese adoptat. Pentru a nu-l traumatiza pe copil și pentru a nu-l face să se simtă “nu al meu” în familia noastră, i-am limitat cât mai mult comunicarea cu bunica lui.
Nu mă gândesc încă la copiii mei, pentru că există un băiat și parcă eu și soțul meu nu avem nevoie de mai mult de atât. Dintr-un motiv oarecare, am crezut că și mama mea se va liniști când va avea un nepot, dar el nu era ceea ce își dorea.
Ce-i lipsește acestei femei din viața ei? Fiica ei este fericită, este deja căsătorită, are un nepot… Nu o înțeleg pe mama mea. Este chiar atât de important să crești un nepot de sânge? De ce este atât de important?
