Alina a fost întotdeauna fiica perfectă în ochii vecinilor și ai prietenilor mamei sale. Era o elevă excelentă, mergea la școala de muzică și participa la toate olimpiadele de la școală. Mama spunea întotdeauna că Alina era cea mai mare mândrie a ei. Ea insista că Alina era perfectă în tot și în toate. Nimeni nu se îndoia de ea: Alina nu numai că era exemplară, dar nici măcar nu era prietenă cu companii dubioase. Ca să fiu sinceră, nu era prietenă cu absolut nimeni. În oraș, fata putea fi văzută doar cu vioara ei în drum spre școala de muzică sau cu un rucsac în drum spre școală. După școală, se grăbea spre casă, nu zăbovea nici măcar un minut.
Vecinii au fost surprinși – chiar și când era copil mic, Alina nu făcea niciodată zgomot. Nici măcar nu plângea și nu a fost niciodată obraznică. Toată lumea o invidia pe mama ei. După ce a absolvit universitatea, Alina și-a împachetat lucrurile și a plecat în alt oraș, scriindu-i o scrisoare mamei sale. Acolo fata a scris că i s-a oferit un loc de muncă prestigios, pe care ar fi o prostie să-l refuze. Mama își suna adesea fiica. Ea spunea că îi lipsește teribil și că așteaptă o vizită. Alina a vrut să-i spună mamei sale că o urăște și că nu vrea să o mai vadă niciodată. Dar, ca răspuns la mama ei, fata se scuza, spunând că avea mult de lucru și că nu avea timp nici măcar să mănânce cum trebuie. Nimeni nu putea să se gândească în ce stare își împacheta Alina lucrurile:
În lacrimi, ea arunca totul în geantă. Toată lumea vedea doar o imagine perfectă, și nimeni nu-și putea imagina cât de dureros era pentru ea când îngenunchea pe hrișcă; stătea 5 minute după ore, primea o palmă peste față; scria o scrisoare urâtă – același lucru. Sau a ascultat odaia mamei sale că “ar fi mai bine dacă te-aș strangula în leagăn” – mama ei pur și simplu nu avea chef. Tatăl ei a lăsat-o cu mama ei când copila avea 2 ani. Toți pereții din apartamentul lor erau albi. Când apărea chiar și o singură pată pe pereți, mama o ataca imediat pe Alina cu pumnii.
Fata a îndurat toate acestea. În ultimul an, psihologul a dat grupului Alinei o sarcină – să deseneze o imagine “ca un copil” – așa cum fac copiii: imperfect, fără a completa complet, simplu și sincer. Din anumite motive, Alina a izbucnit în lacrimi în timpul sarcinii. În copilărie, îi era teamă chiar și să deseneze cu creionul, pentru că știa că mama ei reacționa rău la orice sunet; în casă trebuia să fie o liniște perfectă. Chiar a doua zi după ce și-a primit diplomele, Alina și-a împachetat toate lucrurile și a plecat într-un alt oraș – necunoscut, străin, extraterestru. La început a fost dificil – Alina nu cunoștea pe nimeni acolo, dar era sigură că va fi mai bine decât acasă. Acum se simte bine, dar nu vrea să aibă nicio relație cu mama ei.
